Intr-o emisiune televizata, Octavian Paler, intrebat fiind daca mai iubeste Romania, a raspuns:
"Da.Inca o mai iubesc mult. Insa de multe ori sunt nevoit sa ma inchid in casa si sa nu dau drumul la televizor. Astfel o pot iubi in continuare."

M-au pus pe ganduri aceste cuvinte. Cat adevar contin, mi-am spus in sinea mea mirat, descoperind un lucru nebagat in seama pana atunci.

Deseori, cand merg pe jos sau cu autobuzul, tin inconstient privirea atintita in pamant, evitand privirile trecatorilor. Sunt doar eu singur si umbra mea, care ma urmareste...si uneori ma streseaza.
Totul se schimba insa, atunci cand sunt departe de aglomeratie, de priviri iscoditoare, spre exemplu intr-un colt de natura. Totul este altfel atunci.

Logic, intrebarea care a venit imediat a fost: De ce?
Sunt un introvertit decent, un interiorizat calm insa nu un mizantrop.

Imi este frica de oameni sau de imaginea lor, de faptele lor? E acesta un fel de a respinge mersul vremii, transformarea lucrurilor, o incercare de negare, de indepartare de identitatea colectiva? O incercare de salvare e propriei identitati?
Poate de aceea nu-mi suport uneori nici umbra pe care probabil subconstientul si-o imagineaza ca o legatura cu aceasta lume, ca o dovada a propriei mele existente in ea. Am devenit niste oameni care privim foarte mult in jos, apasati de grijile cotidiene si doar cativa dintre noi mai indraznesc sa priveasca in sus, asemenea filozofului care facand asta a cazut intr-o groapa, devenind obiect comic pentru o negustoreasa.

Sunt foarte putini acei oameni care isi realizeaza propriul destin, foarte multi insa cei care nu-si pot ridica privirea, nu-si pot intoarce capul.
Nu ne mai permitem sa radem, ne este frica sa visam.
De ce? Nu stiu.
Tot ceea ce stiu insa este ca totul se schimba, fiecare atom se modifica. Primul lucru care imi vine acum in minte este imaginea unei femei batrane, garbovite, cu capul ascutit, schiopatand si care se sprijina intr-un toiag stramb.
Suntem tristi si bolnavi, suntem pesimisti, lipsiti de speranta. Toate valorile se pierd, treptat, incet si sigur. Sacrul devine profan, tabla de valori se crapa si cineva va da odata peste ea "din greseala" si o va sparge. Si mi-e teama ca nimeni nu se va apleca sa culeaga bucatile.
Vechile dogme nu mai sunt valabile acum in aceasta "noua lume" sub tirania unei noi moralitati.
Nietzsche facea diferenta in cartea sa "Genealogia moralei" intre morala aristocratica ( cea a oamenilor puternici, stapani pe prorpiul lor destin) si morala sclavilor (a celor slabi, morala ce s-a nascut odata cu eliberarea evreilor si a scrierii Bibliei). El credea ca aceasta din urma a invins. Nu cred ca a avut un spirit vizionar. Traim astazi intr-adevar in hainele unei noi morale insa nu este cea a sclavilor.
Ci este o morala aristocratica mutanta, in care altii, sau altceva incearca sa fie stapan pe destinul fiecaruia dintre noi.
Clasicismul este dezavuat, privit cu ironie.
Modernitatea, prostul gust si imbecilitatea accentuata sunt valori spre care tindem din ce in ce mai mult cu incapatanare chiar fara a ne da seama ca suntem pe drumul gresit. Cautam in orice lucru un motiv, o explicatie, o cauzauitand de fapt ca inocenta si misterul sunt elementele primordiale ale existentei noastre. Dorim sa ne indepartam pe zi ce trece de originea noastra, dorim sa devenim proprii nostri zei, ne sacrificam pana si ultima farama salvatoare de inocenta. Polii s-au inversat cu 170 de grade. Mai ramane doar o treapta. Tindem spre nefericirea noastra, spre un supra-om, tindem spre sfarsitul nostru. Calcam in picioare totul, ascundem cu rusine hainele de copil, stergem cu grija urmele de pasi din drumu pentru ca nu cumva trecutul sa innegureze acel viitor stralucitor.
Incercam sa ne depasim limitele, incercam sa trecem de bariera, ignoram acel STOP, PERICOL, il manjim cu noroi si trecem mai departe. Inca un pas. Se mai aude doar o farama de glas ce se pierde treptat intr-un sunet surd, metalic.
Vai, acazut imi spun speria realizand de-abia acum, in ultimul ceas ca am apucat pe drumul gresit. Este insa prea tarziu. Imbulzeala este prea mare. Cineva ma impinge si......