Disclaimer: Termenii „ţigan” şi „negru” nu sunt folosiţi cu sens peiorativ.

Scopul acestui articol este de a discuta două fenomene culturale şi de a le analiza în contextul societăţii contemporane. Nu intenţionez să le privesc critic ci să le pun într-o lumină cât mai clară şi să răspund diferitor întrebări, nelămuriri legate de ele. O întrebare pe care cred că şi-a pus-o multă lume este cea referitoare la succesul lor, având în vedere tematica şi nivelul de profunzime al versurilor. De fapt, tocmai acest nivel este factorul care determină răspândirea dar anticipez aşa că mă opresc şi revin la ideea iniţială. Manelele şi hip hop-ul (cel al ultimilor ani), pentru că despre ele este vorba, au origini foarte diferite, diametral opuse chiar, însă a intervenit ceva în evoluţia lor care le-a apropiat. Maneaua s-a născut în Balcani ca „un cântec de dragoste [...] cu melodie duioasă şi tărăgănată” în timp ce primele ritmuri de hip hop au răsunat în comunităţile de afro-americani şi latino din gheto-urile Statelor Unite. Un gen cântă dragostea împreună cu toate plăcerile şi neplăcerile pe care le aduce iar celălalt transmite un mesaj de luptă, de revoltă, de afirmare a identităţii şi de solicitare a drepturilor.

Societatea însă evoluează, valorile se schimbă şi în felul acesta apar noi fenomene ideatice. Acesta este cazul şi cu subiectul discuţiei noastre. Dacă în secolul 19 Nietzsche afirma că Dumnezu a murit, cred că e destul de sigură afirmaţia că la sfârşitul secolului 20 şi începutul secolul 21 tabu-ul a murit. În momentul de faţă se poate vorbi orice despre orice, fără jenă, fără pudoare, fără inhibiţii. Iar acest câştig din punct de vedere al libertăţii de exprimare se manifestă în relaţie cu toate aspectele vieţii, fie ele de natură intelectuală sau nu. Cred că aici stă diferenţa între cei care scriau melodiile versurilor de acum câteva zeci de ani şi cei de acum. Aceia nu erau mai inteligenţi, mai culţi, mai orientaţi către preocupări de îmbogăţire a spiritului ci pur şi simplu nu cântau despre anumite subiecte. Cei de astăzi nu au această restricţie. În plus, cei care compun aceste versuri au fost afectaţi de un aspect foarte important, lipsa banilor, care se manifestă atât în comportament cât şi în exprimarea artistică.

Şi pentru că veni vorba de muzicanţi, cred că întrebarea care stă pe buzele tuturor este: De ce majoritatea cântăreţilor de manele sunt ţigani? În primul rând, nu cred că proporţia de ţigani cântăreţi este mult mai mare decât cea de români cântăreţi. Apoi faptul că sunt destui ţigani care iau drumul muzicii nu se datorează nivelului scăzut de cultură al acestor oameni - sunt destui români care se află la acelaşi nivel şi care nu se apucă de cântat - şi nici vreunui talent muzical nativ ci puţinelor alternative pe care le au de a-şi câştiga existenţa. Ei nu au pământ, sunt angajaţi foarte greu din cauza suspiciunilor cu care sunt întâmpinaţi aşa că le rămân puţine variante, printre care şi cea de muzicant. În plus, e o meserie frumoasă care nu implică muncă fizică şi care este şi profitabilă. Răspunsul la această întrebare se află la un nivel mult mai profund. Cred că totul vine de statutul de minoritate hulită, privită cu ură şi supusă discriminărilor pe care îl au în societatea noastră. Orice individ supus unui asemenea tratament devine frustrat, cu un orgoliu mare şi sensibil şi simte nevoia permanentă de a-şi demonstra valoarea, în special faţă de cei pe care îi vede drept duşmani. Dacă adăugăm la această structură emoţională lipsa de cultură obţinem un model de individ căruia îi lipseşte simţul ridicolului. Aceeaşi situaţie este şi în cazul cântăreţilor hip hop de peste ocean ai ultimilor ani.

După ce am discutat despre actorii acestui fenonem, să trecem acum la tematică. Mai întâi trebuie să fac puţină teorie despre fiinţa umană şi nevoile ei. Potrivit lui Maslow orice fiinţă umană are o ierarhie a nevoilor care constă din: nevoi fiziologice/biologice (hrană, apă, oxigen) esenţiale pentru supravieţuire, nevoia de siguranţă, nevoia de a da şi primi dragoste şi afecţiune, nevoia de a fi stimat, nevoia de a fi respectat şi nevoia de îndeplini un scop în viaţă. Aceste nevoi ies la suprafaţă pe măsură ce sunt satisfăcute cele aflate înaintea lor ca importanţă. Din păcate printre aceste nevoi nu se află şi cea de dezvoltare intelectuală, astfel ne putem da seama de ce la mulţi lipseşte cu desăvârşire. Dacă studiem versurile muzicii de care vorbim nu e greu să regăsim aceste nevoi, mai precis primele patru, prezentate sub diferite forme. Banii oferă siguranţa traiului, a integrităţii individului şi mai ales acel respect atât de mult căutat. Banii simbolizează puterea, reuşita, excelenţa lui ca individ şi din acest motiv sunt o temă foarte frecventă. Tema dragostei sub diferitele ei forme, atât fericită cât şi nefericită, se regăseşte cu prisosinţă în manele - tema lor originală - şi mai puţin în hip hop. Femeia, ca personaj distinct, face parte integrantă din acea imagistică legată de respect, fiind un trofeu pe care masculul îl afişează pentru a-şi confirma încă o dată valoarea. Iar ultimul, duşmanii, e un termen ce-i desemnează pe toţi cei care îi ameninţă satisfacerea tuturor acestor nevoi şi care doresc implicit răul individului nostru.

Iată că am răspuns şi la întrebarea pusă la începutul articolului, referitoare la popularitatea acestor subculturi. Observând temele evidenţiate şi legătura lor cu nevoile primare, devine evidentă puterea mesajului asupra acelora cu un nivel similar al preocupărilor. Pentru el, cântăreţul "le spune bine", e un om care a reuşit în viaţă iar contestatarii sunt de fapt cei care îl invidiază. Concluzia ar fi că atât manelele cât şi hip hop-ul trebuie privite aşa cum sunt şi acceptate ca atare, cu un zâmbet pe buze la auzul versurilor.

PS: N-am mai dat exemple de versuri pentru că e suficientă o căutare pe google după termenii „versuri manele” şi „hip hop lyrics” pentru a confirma cele afirmate aici.