Luna plină se revarsă peste gândurile noastre,
Pare că le duce-n sănii prin zăpezile albastre,
Undeva, unde nici timpul vreodată să fi ajuns,
Doar un demiurg de astre, din vreun cer de nepătruns.

Face-s-ar o cale lină, iar în hamuri puie stele,
Să le mâie cu iuţeală Feţi-Frumoşi făcuţi de Iele,
Iar când zorii cheamă ziua să se toarcă pe la geamuri,
Vie săniile, acas' - cu cai albi şi meşteri-fauri.

Iar din meşteşug măiastru iasă iarna-ncununată
De zăpezi din foc de astru, cu mantia argintată,
Să ne mângâie obrajii cu flori albe şi pufoase,
Sufletele să tresară, pline de-amintiri frumoase!