izvor
Mărţişorul anotimpurilor
Zăpezile mele albastre sunt ale mele cuvinte
Culese din zâmbet de astre şi mările tale sfinte,
Pe umeri le port ca Atlas, cu privirea sus ridicată,
Pe lună aş face popas, în mantia iernii-mbrăcată;
Florile mele-n făurar sunt ale mele mărţişoare
Zglobii legănând o dorinţă,căzute din Ursa Mare,
În ram de stejar le alint,cu privirea sus ridicată,
M-ascund în al tău anotimp,când doar ghioceii s-arată;
Petalele mele de maci, ale mele gânduri mirate,
Zburate din vise de vară şi câmpuri nesecerate,
În cununa de nori le-am prins,cu privirea sus ridicată,
Asfinţitul să fie rotund, inima ta, împăcată!
Ploile mele de-argint sunt ale mele şoapte albastre,
Strânse din lacrimi de cedri şi-aduse din plânset de astre,
În palme le port ca un dar, cu privirea sus ridicată,
Mişcătoare izvoare să-ţi dau,din apa vieţii,curată.
Rună serafică
Cheamă-ţi îngerii să vie din a lor împărăţie,
Cu alai să se coboare pe o clipă călătoare,
Pe un câmp cu iasomie arăta-ţi-s-or doar ţie:
"Nu te teme - spune-mi mie - de aripile-arzătoare!"
M-ai chemat din alte timpuri pe o margine de lună,
Iată, viu cu primăvara, darul ce ţi-l dau doar ţie!
Hai, aşteptă-mă pe-a o filă din poveste cu o rună,
Cheamă-ţi îngerii să vie din a lor împărăţie!
Simt secunda mea tihnită în a tale asfinţituri,
Recunoaşte-ţi-oi, iubire, vorba dulce de izvoare,
Hai, şopţeşte-mi într-o seară întrebarea de-nceputuri,
Cu alai să se coboare pe o clipă călătoare!
Cum mă-ntrebi, nu-ţi văd privirea, şi mă clatin de uimire,
Sufletu-mi încremeneşte, de-i fi tu, cin' să mai ştie?
Nu-ndrăznesc s-ajung la tine, îngerii nu-mi dau de ştire,
Pe un câmp cu iasomie arăta-ţi-s-or doar ţie.
Timpul a deschis o poartă sub lumina unei stele,
Taci în noapte-nchis în tine, nu ştiu cine eşti, îmi pare,
Te-ndoieşti şi-a lunii umbră este hora unor iele,
Pleci! Iar eu visez aievea îngeri cu-aripi arzătoare...
Pleci! Iar eu visez aievea îngeri cu-aripi arzătoare...
Pe un câmp cu iasomie arăta-mi-s-or şi mie;
Cu alai ei se coboară pe secunda călătoare,
Eu le dau gândul meu tainic, ca să ţi l-aducă ţie!
ZODIA SIBERIANĂ
A Samsarei Roată-mi pare c-a oprit timpul în loc,
Paşii par opriţi la poarta clipelor fără soroc,
Soarele prin Rac coboară în adânc de codru des,
Luna Neagra-mi înfioară clipa-n care te-am ales.
Sufletul se odihneşte pe răgazul dintre clipe,
Timpul ghemuit în zdrenţe a rămas fără aripe,
Şi cum trec încet pe drum,ca şi cum ar fi un joc,
A Samsarei Roată-mi pare c-a oprit timpul în loc.
Înapoi zăresc sub cedrii sunători de altădată
Paşii unei căprioare ce s-a prefăcut în fată,
Înainte nu-i potecă, ba-mi pare că nu e loc,
Paşii par opriţi la poarta clipelor fără soroc.
Printre cedrii boreali sprintenă coboară-o rază,
Despincând lumina-n şapte, mângâind-o cu emfază,
Lăsând ochii mari şi negri să-ntrevadă cu-nţeles
Soarele! Prin Rac coboară în adânc de codru des.
Şi cum paşii mă tot poartă pe cărarea spre izvor-
Unde codrul se-ndeseşte- mă gândesc că n-am ulcior
Şi că bine-i dacă n-am, din fire de tort să-l ţes,
Lilith să nu-mi înfioare clipa-n care te-am ales.
Luna Neagra-mi înfioară clipa-n care te-am ales,
Soarele prin Rac coboară în adânc de codru des,
Paşii par opriţi la poarta clipelor fără soroc,
A Samsarei Roată-mi pare c-a oprit timpul în loc.
The content belongs to their respective owners, the rest of the site is Copyright © 2008 - 2009 belletristisch.com
