Drumurile erau lungi, iar zilele şi le brăzda mai altfel decât restul lumii.De-a curmezişul, înainte-înapoi, descriind roza vânturilor, având un punct de susţinere, în care îşi odihnea gândurile. Acolo sta ca un stâlp în luna din care creştea măiastru pasărea brâncuşiană. Îşi arcuia cântecul după norii schimbători ca oamenii, vibrând în toate culorile, până când adormeau stelele. Ecoul ei ajungea din ce în ce mai departe. Ecoul Măiastrei.Azi plecă iar,lâsând o dâră de gând albăstrie. El o urmă împletind urma paşilor lui pe firul gândului şi o ajunse.O vedea. Scăldată în eterul cu irizaţii de ametist.Luna descreştea la intrarea în biserică.Ametistul se diluă în albastrul amplificat cu verde al acoperământului Fecioarei Maria.Ştiu că este cu ea. Albastru-indigo ca o noapte profundă atotcuprinzătoare.