Cuvintele mele sunt mici păsări pe care le slobozesc cu zgârcenia cu care lebăda de smarald îşi ţipă dorul care este cu atât mai mare cu cât şi-l ţine închis în ea. Fără timp, mare de ametist. Păsările urcă cerurile, lovesc susul cu ciocurile lor până se deschid şi începe să plouă mărunt cu stele de diamant. Ca să spele distanţele şi să le topească în palmele tale, prefăcându-le în flori. De cireş.